Dan Dănilă
Dan Dănilă es un poeta, traductor y artista rumano, nacido el 28 de julio de 1954 en el pueblo de Sura Mica, cerca de Sibiu. Desde 1990 vive en Alemania. Es miembro de la «Unión de Escritores de Rumania» y de «LITERART XXI» la Asociación Internacional de los escritores y de los artistas rumanos además de la asociación «Exil P.E.N.» en Alemania.
Publica lírica, ensayos, prosa y gráficos en revistas de Rumanía, Alemania, Dinamarca, Estados Unidos, Francia y Canadá. Sus obras de pintura, escultura y artes gráficas han sido expuestas en diferentes exposiciones en Sibiu.
Obra
Poesía
De un cajón – Thausib Publisher, Sibiu, 1993 ISBN 9739585507
Parque guardado – Hermann Publisher, Sibiu, 1994 ISBN 9739590195
Falso Tratado de noche – Hermann Publisher, 1998 ISBN 9739590128
Poemas – Edición propia, Leonberg, 2000
La ansiedad de palabras – Galateea Publisher, Königsbrunn, 2004 ISBN 3980935817
Calendario poético – BrumaR Publisher, Timișoara, 2006 ISBN 9736022153
50 poemas – Timpul Publisher, Iași, 2009 ISBN 9736123481
Atlantis existe – Limes Publisher, Cluj, 2011 ISBN 9789737266026
Los sonetos de Suabia – Limes Publisher, Cluj, 2012 ISBN 9789737267873
Mañana tarde – Limes Publisher, Cluj, 2013 ISBN 9789737267313
La tentación del laberinto – Karth Publisher, București, 2014 ISBN 9786069365762
El aire de los viajes – Cenaclul de la Păltiniș Publisher, Sibiu, 2015, ISBN 9786068607108
Ciudades ocultas – Armanis Publisher, Sibiu, 2016, ISBN 9786068595436
Traducciones
Wolf von Aichelburg – Gedichte / Poemas Hermann Publisher, 1996 ISBN 9739728545
François Villon – Baladas, Hermann Publisher, 1997 ISBN 9739781551
Georg Scherg – Sommerliches Divertimento / Entretenimiento de verano, Edición propia bilingüe, Leonberg, 1998
Rainer Maria Rilke – Poesía, Hermann Publisher, Sibiu 1999
Rainer Maria Rilke – Poemas seleccionados, SÆCULUM Publisher, Sibiu 2002 ISBN 9739949940
Walter Roth – El canto de los pescadores. Doctor en el Delta de Danubio, Dacia XXI Publisher, Cluj 2011, ISBN 9786066040891
Wolf von Aichelburg Gedichte-Poemas, (segunda edición, bilingüe, con un prólogo de Hans Bergel) InfoArt Media Publisher, Sibiu 2011, ISBN 9786068341118
François Villon - Le Lais ou le Petit testament / Diata sau Testamentul mic, Eminescu Publisher, București, 2015 ISBN 9789732211663
EXIL
Cu spaimă în fața paharului cu fiertură de cucută
ai jurat că nu te vei opri în prezentul meschin,
că vei părăsi vechea cetate – femeia infidelă
care te obosește și te adoarme ca să te contemple
ca pe un mort iar dimineața descoperi desenele
vrăjilor ei pe brațe și piept, ai cearcăne albastre
de parcă te-a supt vampirul mare din pampas –
a plecat iar cuvântul acela nespus este melcul
care nu se va mai trezi în nici o primăvară,
e coaja albă care-i închide spirala înghețată
Precum somnul în zăpadă, insinuarea unui vis
în fibrele trupului cu dulci ace de gheață:
povestea timpului revolut, spusă cu teamă,
ultimul oftat ține cât odiseea sau drumul uitat
al lui Ghilgameș-omul – aurora boreală iarăși
își taie venele peste tine, învelindu-te strâns
ca pe o gogoașă de mătase neagră, de neprețuit,
păstrată pentru a doua depănare a firului
pe un alt miez, pe sosia mumificată cu grijă.
EXILIO
Horrorizado enfrente del vaso de cicuta
juraste no volver al presente mezquino,
dejar la ciudadela – esa mujer infiel
que, para contemplarte, te agota y te adormece;
exánime, al alba, descubres sus dibujos
hechizantes en brazos y pecho, tienes
ojeras azuladas, como tras un ataque
del gran vampiro de la pampa – Se marchó
y esa palabra no dicha es el caracol
que no volverá a despertar otra primavera,
es la cáscara blanca que cierra su espiral helada
Como el sueño en la nieve, la insinuación de un soñar
en las fibras del cuerpo con dulces agujas de hielo:
el cuento del tiempo cumplido, relatado con temor,
el último llanto dura como la odisea o el camino olvidado
del hombre-Gilgamesh – de nuevo, la aurora boreal
corta sus venas sobre ti, recubriéndote firme
como a una rosquilla de seda negra, inestimable,
reservada para devanar nuevamente el hilo
encima de otra pulpa, del mellizo bien momificado.
TĂCERE
Care e limba cea mai potrivită a tăcerilor,
care dintre cuvinte se pot mântui pe sine?
Rimele au decăzut din vremea lăcustelor
în zenitul însângerat, aplecat ca un steag,
în războaiele vechi, imposibil de tradus
pe gustul soldaților asurziți de tunete, apoi
strigătul barbar al imnului de luptă:
o liniște de ceară artificială în urechi, ecou
al ultimului cuvânt din vreme de pace
stins fără glorie în praful drumului secret
și prea sinuos de întoarcere acasă
Prin amfiteatrele arse dansează acum corbii,
Orfeu e o statuie afumată cu nasul spart,
în gura lui nu e nici măcar loc pentru un cuib
de pasăre obosită, asta a ajuns cântărețul
din liră – foșnet de trestie deasupra cascadei,
bocet surd fără mort în cimitirul părăsit,
un refren adormit, spărtură adâncă
într-o inimă prea bolnavă de piatră.
SILENCIO
¿Cuál es la mejor lengua para los silencios,
qué palabras pueden bendecirse a sí mismas?
Las rimas decayeron en la edad de las langostas
sobre el cénit ensangrentado, tendido como una
bandera de esas antiguas guerras, imposibles de
traducir al gusto de los soldados ensordecidos
por el fragor, después, el grito bárbaro del himno
de lucha: un silencio de cera artificial en los oídos, eco
de la última palabra de una edad pacífica,
apagada sin gloria en el polvo del camino
de vuelta al hogar, secreto y sinuoso
Por los anfiteatros calcinados bailan los cuervos,
Orfeo es una estatua achicharrada con la nariz rota,
en su boca no hay sitio siquiera para un nido
de pájaro cansado; así ha acabado el que tocaba
la lira – rumor de abismo sobre la cascada,
sordo gimoteo sin muerto en el cementerio vacío,
un estribillo dormido, desgarro profundo
en un frágil y enfermo corazón de piedra.
PARIS
În anii ocupaţiei, Cioran pe bicicletă
prin Place de la Concorde – printre maşini blindate,
invalizi, megafoane cu Edith Piaf,
şi cărucioare cu înghetată roz – alb – albastră,
forme subtile ale rezistenţei
Prin cafenele se tăcea provocator,
se tăcea filozofic – sertarele se goleau,
manuscrisele erau paraşutate
peste păşunile alpine ale Elveţiei,
dar nimeni nu părăsea
oraşul camuflat al absurdului,
al şampaniei şi al coniacului,
al ciorapilor de mătase
În beciurile Gestapoului
se aplicau torturile cele mai cumplite:
interzicerea somnului, porunca de a scrie,
despre tot şi toate – nici nu se ştia pe atunci,
că nu departe,
într-o mansardă din Cartierul Latin,
acestea erau un modus vivendi.
PARÍS
Durante la ocupación, Cioran en bicicleta
por la Plaza de la Concordia – entre coches blindados,
inválidos, megáfonos con Edith Piaf
y carritos con helado rosa – blanco – azul,
sutiles formas de la resistencia
En los cafés todos callaban de modo provocador,
de modo filosófico – se vaciaban los cajones,
los manuscritos iban en paracaídas
sobre las mesetas alpinas de Suiza,
pero nadie dejaba
la ciudad del absurdo, camuflada,
la ciudad del champán y del coñac,
de las medias de seda
En los sótanos de la Gestapo
se aplicaban las torturas más crueles:
la prohibición de dormir, la orden de escribir
acerca de todo y de todos – ni siquiera se sabía entonces
que, no muy lejos,
en una buhardilla del Barrio Latino,
todo eso era un modus vivendi.
MOTIVE
Există întotdeauna un motiv să disperi,
să dispari – lumea ca o iubită care uită
prea repede sau fântâna pe care toate
gurile însetate o părăsesc. Poate aerul
necredincios care ne respiră sau o furtună
iscată din senin. Prăbuşirile inevitabile,
aproape dorite, din anotimp în anotimp.
Altfel bucuriile simple, reveria zilnică,
naivitatea tainelor (firul de iarbă, pasărea,
carnea vegetală). Viaţa, drumul printre ele,
mersul pe această sârmă. Şi uneori timpul
suspendat al iubirii. Atunci parcă înţelegi,
racordat la reţeaua aceea ultrasecretă. Sau
te miri de orice şi constaţi că unul a scris
în alt secol despre acestea. În altă limbă,
pe alt continent, iar apoi cineva a tradus
aceste mesaje esenţiale. Dar nimeni încă
nu a descris parfumul femeii părăsite în zori,
o umbră acum de prisos pe care o lepezi
după ce i-ai deznodat toate sforile. Iar părul
ei tace, fără memorie, ca un arcuş ciufulit
şi e prea târziu să mai cauţi partitura.
MOTIVOS
Siempre hay un motivo para desesperar,
para desaparecer – el mundo, esa amada
olvidadiza o el pozo a la que todas
las bocas sedientas abandonan. Quizá el aire
incrédulo que nos respira o una tormenta
surgida de repente. Las caídas inevitables,
casi deseadas, una estación tras otra.
Cambiantes, las alegrías simples, el diario ensueño,
la inocencia de los misterios (la brizna de hierba, el ave,
la carne vegetal). La vida, la senda que los recorre,
el camino por esta cuerda. Y, a veces, el tiempo
suspendido del amor. Entonces pareces comprender,
conectado a aquella red ultrasecreta. O
te asombras por todo y constatas que uno escribió
siglos atrás sobre lo mismo. En otra lengua,
en otro continente y, después, alguien tradujo
estos mensajes esenciales. Pero nadie aún
ha descrito el perfume femenino tras la partida temprana,
una sombra ahora inane a la que ahuyentas
después de desatarle las sogas. Y su cabello
calla, sin memoria, como un arco encrespado
y es tarde ya para buscar la partitura.
GURA ADEVĂRULUI
Deschid cartea cam pe la jumătate
şi îmi aşez palma în gura ei – însă
nu mă muşcă niciodată, deşi mint
uneori că numai pe ea aş iubi-o.
Un oracol omnivor poate fi ştirb,
sau poate posti, sătul de carne de om,
de mâini rătăcite prin foi? Adevărul
e probabil la mijloc, cartea se trezeşte
şi după un secol dacă simte căldura
degetelor care o frunzăresc. Îşi mişcă
foile, foşneşte precum o ploşniţă ce
părea uscată. Noi auzim ce vrem să
auzim, ce putem să auzim cu simţul
acesta imperfect de fiară îmblânzită.
Gura adevărului vorbeşte în parabole.
Iar tăcerea ei, tot în parabole tace şi
ne terorizează cu gustul infinitului.
LA BOCA DE LA VERDAD
Abro el libro hacia la mitad
y pongo mi palma sobre su boca – pero
nunca me muerde, aunque a veces
yo mienta diciendo que mi amor es solo suyo.
¿Podría ser desdentado un oráculo omnívoro,
podría ayunar, harto de carne humana,
de manos perdidas por las hojas? Quizá
la verdad esté en medio; el libro se despierta
y un siglo después siente apenas el calor
de los dedos que lo hojean. Mueve
sus páginas, cruje como una chinche que
parecía exánime. Nosotros escuchamos
lo que queremos, lo que podemos escuchar
con ese sentido imperfecto de fiera amansada.
La boca de la verdad habla con parábolas.
Y su silencio también calla con parábolas y
nos aterroriza con el sabor de lo infinito.
TRECEAM AȘA
Eram grăbit iar copacii alergau după mine
ca să-mi povestească viaţa lor ultrasecretă
sau să-mi pună două frunze pe umeri. Stai
să nu se supere vântul că am plecat fără el,
stai că ne dor rădăcinile. Eram grăbit, râul
se ţinea după mine, îşi cam ieşise din matcă.
Stai că îmi pierd firul, mai ascultă-mi orga
de apă curată. Apoi am împlinit cincizeci.
M-am oprit, eram deja obosit iar preajma
încremenise toată. Nu mai aveam motive
de zor, dintr-o dată m-am ruşinat. Vă aştept,
copaci. Şi pe voi râuri. Încep să-mi crească
tuleiele rădăcinilor, iar pe dinăuntru o floră
secretă de capilare care inventează cuvinte.
Câteodată mă citesc singur, când neonul
din baie începe să ţiuie ca un greier rătăcit.
Nici în bucătărie nu e linişte, deşi femeile
care îmi ghiceau în cafea au plecat demult
iar eu mi-am pierdut încrederea. Deschid
cărţile şi uneori fotografiile iubitelor îmi cad
pe genunchi. Niciodată bancnote, niciodată
bilete de avion înspre nisipurile de aur.
PASABA ASÍ
Tenía prisa y los árboles me perseguían
para hablarme sobre su vida ultrasecreta
o para colocarme dos hojas en los hombros.
Espera, no vaya a molestarse el viento,
por haberme ido sin él; espera, nos duelen las raíces.
Tenía prisa; el río iba detrás de mí, sobrepasando
su caudal. Espera, voy perdiendo mi hilo, escucha
mi órgano de agua limpia. Después cumplí los cincuenta.
Me detuve, estaba ya exhausto y todo alrededor
quedó consternado. Ya no tenía motivos
tenaces; de repente, me avergoncé. Os espero,
árboles. También a vosotros, ríos. Empieza a crecer
el bozo de mis raíces y, por dentro, una flora
secreta de capilares que inventan palabras.
A veces me leo a mí mismo en soledad, cuando
el neón del baño comienza a chirriar como un grillo
perdido. Tampoco hay silencio en la cocina, aunque
las mujeres que leían mi porvenir en la taza de café
hace mucho que se han ido y mi fe anda perdida.
Abro los libros y en ocasiones caen fotos de amadas
sobre mis rodillas. Jamás cae dinero, jamás
caen billetes de avión hacia arenas doradas.
DAN DĂNILĂ is a poet and painter living in Leonberg, Germany, since 1990. He was born in 1954 in Romania, where he graduated the Arts High School of Sibiu.
His poems, short stories, translations and graphics have been published by leading literary magazines in Romania, Germany, Denmark, Canada and the USA.
He has published five books of poems in Romanian, and has also translated into Romanian five book-length selections of French and German literary works by François Villon, Rainer Maria Rilke, Wolf von Aichelburg and Georg Scherg.
For his translations of Rilke's poetry, he won in 2000 the LITERART XXI Award. He is a member of the Romanian Writers' Association.
.